miercuri, 13 iunie 2007

Sunt mândru că sunt decreţel!


Hârtia va fi albastră (2006), Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (2006), A fost sau n-a fost (2006) şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007), patru filme care au făcut istoria cinematografiei autohtone, într-un singur an. Fiecare a adus premii naţionale şi internaţionale, a generat recunoaştere şi vizibilitate pentru România, a stimulat un interes fără precedent pentru filmul naţional. Ce au în comum Cătălin Mitulescu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu sau Cristian Mungiu (şi să nu uită de regretatul Cristian Nemescu), în afară de faptul că sunt, probabil, cei mai importanţi realizatori de film ai României şi ai cinematografului contemporan

Mungiu este născut în 1968, Radu Muntean este născut în 1971, Mitulescu în 1972, iar Corneliu Porumboiu în 1975 şi toţi sunt decreţei. Dar tot un fel de “decreţel” este şi omul care a debitat cea mai mare tâmpenie publică pe care am auzit-o după premierea la Cannes a filmului lui Mungiu - neghiobie de factură tipic balcanică şi care ar merita o discuţie separată în sine. Scriitorul Dan Mihu a susţinut în tabloidele de la noi că 4,3,2 nu este altceva decât un plagiat al unui scenariu scris de el. Dincolo de faptul că Dan Mihu (născut în 1972) revendica un film de Palme d`Or pe care nici măcar nu îl văzuse(!), grotescul situaţiei (care este ca şi cum cineva ar încerca să protejeze prin drepturi de proprietate statul la coadă, turnătoria de bloc, instituţionalizarea mitei sau alimentarele pline de stavrizi ale regimului comunist) circumscrie un fenomen, o tensiune socială care nu mai poate fi ignorată.

Scurtă odă decreţeilor

Milioane de români au trăit ororile cotidianului totalitarist, au trecut printr-un experiment social ale cărui efecte sunt imposibil de evaluat printr-o singură discuţie, printr-un studiu academic sau print-un colocviu oarecare, dar 2 milioane de români există pentru că a existat un celebru Decret 770/1966. Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, în trei ani (1967, 1968 şi 1969), s-au nascut aproximativ 1,5 milioane de copii, iar, după acest moment de vârf, natalitatea a continuat să rămână peste nivelul anterior decretului. Această generaţie, căreia i s-a spus “generaţia decreţeilor”, au între 30 şi 40 de ani şi constituie cea mai numeroasă generaţie din istoria României. La ultima evaluare statistică - din iulie 2005 – cei născuţi între 1967 şi 1969 numără 1,27 de milioane de oameni. Se estimează că, în total în perioada 1966-1989, s-au născut peste două milioane de copii, deşi dublarea iniţială a numărului de naşteri a scăzut ulterior.

Apariţia decreţeilor este comparabilă cu generaţia “baby-boom” din Statele Unite, unde, după al doilea război mondial, natalitatea a crescut dramatic (studiile indică naşterea a 79 de milioane de copii în perioada 1946-1964), pe seama acestei generaţii este pusă revolutia flower-power a anilor '60. Pe de altă parte, dacă baby boom-erii au schimbat mentalitatea în Statele Unite, tot ei au fost carnea de tun pentru războiul din Vietnam şi pentru crizele din anii '70.

Ca şi în cazul baby-boomer-ilor, problema generaţiei “decreţeilor” este una dintre cele mai importante din trecutul recent. Subiectul a fost extensiv analizat de Gail Klingman, care a publicat o cercetare aplicată pe această temă în The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceausescu's Romania, (University of California Press, 1998), iar documentarul lui Florin Iepan (Născuţi la comandă. Decreţeii) a fost primul care a problematizat, cu un extraordinar simţ al dramei cotidiene, aceeaşi temă: ce s-a întâmplat în România ca urmare a emiterii Decretului nr. 770 din 1966. Creşterea demografică pe care o visa Ceauşescu şi în care copiii reprezentau “carnea de tun” pentru transformarea României într-o “putere” regională s-a produs, dar, o dată cu ea a avut loc şi o mutaţie socială incontrolabilă.

Cine ne sunt decreţeii?

Suntem copiii care au crescut cu cheia de gât, care am trăit “în faţa blocului” şi care ne jucam printre garajele de tablă ale Daciilor răblăgite, care ne uitam “pe ascuns” la filme “pe video” şi care negociam câte un “Rahan” sau un “Pif” pentru un matchbox adus “de dincolo”. Dar tot decreţeii aveau între 19 şi 23 de ani la Revolutie, şi putem să spune că Revoluţia este “creaţia” lor. Noi, decreţeii, am făcut liceul în comunism şi facultatea în Capitalism, iar astăzi decreţeii sunt principalul factor de mobilitate socială ai României. Susţinem sistemul de pensii al părinţilor care au slujit comunismul, mergem cu Logan-urile la supermaketuri în weekend şi căutăm ţinem în spate capitalismul autohton.

Dar în acelaşi timp, din cauze biologice, decreţeii au trăit în “celălalt comunism”, comunismul mărunt şi meschin, al vieţii cotidiene şi al existenţei mizere, iar pentru decreţei demonizarea comunismului nu înseamnă pur şi simplu demonizarea unei ideologii (cum se întâmplă în cazul celor care au “prins” Gulagul), nici nostalgia după o vârstă pierdută (cum este cu generaţia părinţilor), ci existenţa “între lumi”. Pentru decreţel a trăi “in between” a înseamnat dezgustul faţă de controlul vieţii intime, dar şi experimentarea aversiunii Statului comunist pentru tot ce însemna “personal”, “confidenţial”, “particular”.

Adio, comunism!

Dacă până la filmul lui Mungiu nu exista un “Good bye Lenin” româneasc, ceea ce adăuga la faptul că, din lipsă de coerenţă instituţională, nu aveam despre comunismul autohton altceva decât cărţi şi materiale “sobre”, unele cu iz propagandistic, altele producţii pur academice, fără impact de masă, acum 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a venit să umple acest gol din imaginarul colectiv. El reprezintă în acest moment una dintre cele mai importante voci din ceea ce se cheamă cinematografia românească, se vorbeşte deja de o “şcoală românească” de film, a cărei trăsături bine conturate sunt naraţiunea simplă şi forţa personajelor, ancorarea în cotidian şi în “natural”, umorul negru şi ironia, tensiunea interioară şi respingerea “tuşelor groase” caracteristice cinematografului pre-decembrist.

Aşa cum reiese din genericul de la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Mungiu se gândeşte la o trilogie intitulată “Amintiri din Epoca de Aur” (aceeaşi “promisiune” o face şi Porumboiu). Dar de ce este nevoie de filme despre “epoca de aur”, de ce să mai vorbim despre anii comunismului, pe cine mai interesează o ideologie revolută? 4,3,2 al lui Mungiu răspunde cel mai bine la această întrebare, pentru că autorul său a reuşit să facă un film ideologic fără ideologie, să propună un subiect major printr-o poveste minoră şi să vorbească despre umanitate, fără să facă mare caz de umanismul său. Mungiu a reuşit să arate că “instrumentalizarea” corpului femeii este o expresie a controlului generalizat asupra tuturor “corpurilor” din societate, indiferent de tipul de societate în care ne aflăm. Aici este forţa principală a lui 4,3,2.

Avortul nu este doar o problemă a comunismului, mai ales că “libertatea femeii de a alege” reprezintă una dintre cele mai importante teme de dezbatere politică în lumea Occidentală şi nu numai. Ţările catolice au aceeaşi problemă (Irlanda de exemplu a trecut printr-un proces public al acestei chestiuni), China comunistă a impus limitarea numărului de naşteri, iar în Statele Unite grupurile ultra-religioase recurg de multe ori la forme violente de împiedicare a femeilor să recurgă la avort. Iar în discuţia generală pro-avort sau anti-avort, Mungiu a reuşit să se poziţioneze, cu o remarcabilă abilitate estetică, dincolo de un răspuns sau altul, oferind (ca şi Cristi Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu), un răspuns local, pentru o problemă universală. Filmul său este românesc doar în măsura în care el este vorbit în româneşte şi are loc în România anului 1987, altfel, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile vorbeşte despre o dramă ce trece de limitele relevanţei naţionale sau locale.

Nu este doar un film despre ipocrizia comunismului, care vorbea despre drepturile femeii sau care promitea prosperitatea pe pământ şi oferea iadul individual, ci este o poveste despre ipocrizia relaţiilor interumane. Agresivitatea regimului era dublată, pe de o parte, de o agresivitate la nivel individual şi, pe de altă parte, de un escapism indus de nevoia de socializare – ambele minuţios realizate de Mungiu – aşa este într-una dintre cel mai bine realizate scene din punct de vedere filmic din 4,3,2, discuţia de la masa familiei Radu unden tragicomicul vieţii cotidiene, în toată absurditatea lui, se întâlneşte cu tragedia socială a unei generaţii.

Filmul lui Mungiu se doreşte şi reuşeşte să fie o istorie subiectivă a comunismului (în genul deschis de “Explorările în comunism” ale lui Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir), o remarcabilă incursiune în căutarea comunismului pierdut.