joi, 25 noiembrie 2010

Ce legătură are Silviu Brucan cu Bogdan Suceavă?


Oracolul de la Dămăroaia a proclamat cândva că românilor le va lua două decenii pentru a înțelege democrația. Nu știu dacă am reușit să pricepem subtilitățile unui concept atât de complex, complicat și contorsionat ca democrația, dar Bogdan Suceavă a reușit ceva mult mai dificil în cel mai recent roman al său (“Noaptea când cineva a murit pentru tine”, Polirom, 2010). Autorul reușește să suprindă un lucru esențial despre noi ca indivizi, despre psyche-ul colectiv care s-a format în urma evenimentelor tragice de la sfârșitul lui Decembrie 1989 – faptul că ceea ce suntem azi este o consecință a ceea ce am fost în trecut. Trebuie să mărturisc că scriu despre cartea lui Suceavă și dintr-un impuls subiectiv, autobiografic. Personajul principal (care este Sucevă însuși, suprapunerea de identități fiind aproape perfectă, eroul este student la matematică, născut în 1969, elev la Câmpulung Muscel, soldat la 0396 etc.) este prins de Revoluția română la numai câteva luni după eliberarea din armată. “Așa am devenit ceea ce sunt”, spune personajul lui Suceavă, “răspunzând lumii de atunci”, iar această autodefinire m-a făcut să mă gândesc la o parafrază a deja celebrului citat al lui Flaubert. Personajul lui Sucevă sunt eu (și el, Bodgan, fratele meu!).
Suceavă rămâne cu acest nou roman în același univers (imaginar) ca și în “Venea din timpul diez”, totul are loc într-un București aproape fantastic, cu o atmosferă suprarealistă, un București “sluțit”, care este doar o fantomă a orașului “luminilor”, un oraș pângărit de gloanțe și îmbibat de mirosul Morții, care se simte pretutindeni, nu doar din trupurile sutelor de morți, ci și din sufletul locuitorilor săi. Acești București, spune autorul cu vocea personajului “trebuie povestiți așa cum au fost, cu viscerele afară”.
“Noaptea cînd cineva a murit pentru tine”, este un roman dublu articulat narativ. Pe de o parte povestea principală acoperă o zi din viața eroului principal, zi care se încheie în noaptea fatidicei zile de 25 decembrie 1989. Pe acest palier, romanul are o structură aproape clasică, dispune de o unitate de timp și spațiu impecabil aleasă și geometric construită. Istoria începe cu expunerea timpului (“În dimineața de 25 decembrie 1989), a locului (“dinspre Piața Dorobanți spre sud, spre Universitate”) și a conflictului (“ne transmiteau pe toți la televizor, în direct pe toate canalele lumii”). Aparent, a scrie despre Revoluția română la 20 de ani după consumarea evenimentelor dramatice pare un gest de curaj literar, dar el este, mai degrabă, unul de maturizare personală.
Sucevă are capacitatea de a activa amintiri și contexte care reprezintă surse pentru căutarea de sine și pentru descoperirea identității (individuale sau de grup). Faptul că eroul lui Suceavă este fotograf amator, dar filmul său este distrus de către un filtru “patriotic” aflat în căutare de teroriști, face imposibilă recuperarea memoriei materiale, care este suplinită printr-un efort de recuperare mentală a unui moment altfel imposibil de capturat. Pentru el singura modalitate de a nu-și pierde memoria (și implicit identitatea) rămâne scrisul. Eroul însuși mărturisește această pulsiune rememorativă: “dacă scap din nopțile acestea, trebuie să spun ceea ce am văzut”.
Dar de ce avem nevoie pentru a ne recupera identitatea și memoria a ceea ce suntem? Unul dintre răspunsuri îl găsim în argumentele bunului doctor Freud. El explica în ultima carte publicată în timpul vieții (Moise și monotoeismul), cum că uciderea tatălui reprezintă un episod traumatizant cu impact major asupra formării psihice a comunităților, iar identitatea de sine vine tocmai din “uciderea” ritualică a identității Tatălui dominator. De fapt, în sens profund psihanalitic, fără a înțelege trauma care ne-a format, nu avem nicio șansă să ne recuperăm memoria (și identitatea), or trauma comunismului este echivalentă cu trauma personală a fiecăruia dintre cei care au trăit în epoca represiunii statului totalitar. A vorbi despre Revoluția română ca despre un eveniment traumatizant este posibil nu doar datorită numărului mare de morți (peste 1.000), ci și datorită finalului barbar al acesteia – uciderea aproape ritualică a fostului președinte sub privirea camerelor de filmat.
În mod clar moartea cuplului matern-patern (Nicolae și Elena Ceaușescu) echivalează cu un episod psihanalitic profund, care duce la o explicație psihoistorică a cărei validitate în contextul românesc s-a confirmat în ultimele două decenii. Se poate spune că vinovăția uciderii lui Nicolae Ceaușescu (în mod similar cu uciderea lui Moise) a marcat și va marca mult timp de acum înainte mentalul colectiv al poporului român. Noua Românie post-decembristă s-a definit prin uciderea “Tatălui”, ucidere care are consecințe în planul dezvoltării noastre “normale” ca grup social.
În planul poveștii această traumă este regăsibilă în relația fiului cu tatăl, centrală în dezvoltarea narațiunii - tatăl eroului pleacă de acasă în uniforma “gri-bleu”, tatăl care crede în “ordinea socială”, tatăl a cărui evocare aproape conduce la arestarea sa din pricina numelui său, unul dintre “revoluționari” spunându-i: “Eu știu că tatăl tău e acum la comanda miliției”, iar această acuzație este aproape similară cu o condamnare la moarte în acel context. Revoluționarii (și implicit cititorii) se întreabă pe bună dreptate de ce traversează fiul unui colonel de miliție Bucureștiul aflat în focul Revoluției? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de complicat. Aparent el vrea să ajungă la Facultatea de matematică pentru a se implica în organizarea Ligii studenților. În fond el se află în căutarea de sine, căutare cade depinde de asumarea “numelui tatălui”. Episodul de legendă urbană, unde apare Andruță Ceaușescu, părintele dictatorului, alcoolic și declasat, face trimitere la această degradare a “numelui Tatălui”, profund lacaniană, este degradarea simbolică din pricina căreia fiul (și fiii) nu își pot regăsi identitatea.
În fond Tătucul este mortul care se substituie fiilor care îi doresc moartea. “Marele mort” al nopții este Ceaușescu, la a cărui moarte studenții aflați în clădirea Universității dansează frenetic. “Aș fi vrut să-mi spăl mâinile în sângele lui”, spune eroul lui Suceavă, dar fericirea din prima instanță, entuziasmul malign în fața vederii celor două cadavre, ritul macabru greu de înțeles pentru cineva care nu a trăit acele momente, se transformă în “primii zori fără Ceaușescu”, dimineață plină de vinovăția unor fapte care nu au fost încă făcute, dar a căror pedeapsă a sosit deja. De fapt fraza cu care se încheie cartea (“Ce a luat Ceaușescu în mormânt cu el?”) ar trebui reformulată astfel: “Ce a lăsat Ceaușescu în urma lui?”.
Răspunsul îl găsim împreună cu tânărul matematician (al lui) Suceavă în comparația cu Bernhard Riemann, matematicianul care a petrecut la rândul său o noapte de gardă în Berlinul de vremea Revoluției de la 1848, moment când se pare că a pus fundamentele a ceea ce va deveni mai târziu teoria einsteiniană a relativității. Prezența lui Riemann în carte nu este întâmplătoare. Spațiul și timpul așa cum e trăit de protagonistul cărții are limite extrem de laxe, amintirile pliându-se peste acțiunile prezentului, iar personajele și evenimentele suprapunându-se unele peste altele într-un ritm amețitor. Întrebarea eroului lui Suceavă este, în fond, întrebarea fiecăruia dintre noi: putem controla ceva ce nu putem calcula? Putem să luăm în stăpânire destinele noastre, putem să alegem realitatea în care trăim și, de fapt, cine creează această realitate?
Răspunsul se află în destinul lui Cristi, prietenul cel mai bun al protagonistului din timpul stagiului militar, care pierde admiterea “la douăzeci de sutimi” și pentru al cărui destin se simte responsabil povestitorul. Cristi este celălalt mort al nopții fatidice. Această moarte provoacă suite de întrebări fără răspuns. Cu ce scop e totul? Care este finalitatea violenței, a degradării umane, a pierderii de sine. Unul dintre camarazii de armei ai eroului răspunde acestei întrebări retorice “Hai să-ți spune eu ce este libertatea, măi fraiere! Libertatea e maica precistă a toate câte sunt, e ca un solo de chitară de Metallica”.
Dacă nu ar fi făcut Mitulescu “Hârtia va fi albastră”, cartea lui Suceavă putea să fie transpusă într-un scenariu cinematografic ce ar fi intrat direct printre subiectele “noului val”. Dar “Noaptea când cineva...” se asemănă cu “Hârtia va fi albastră” doar conjunctural, simplul fapt că ambele au loc în noaptea dinaintea Crăciunului, că tânărul (naratorul) făcuse parte din trupele de Securitate, nu reduce conflictul interior. Chiar stilul lui Bogdan Suceavă este îmbibat de referințe cinematografice: locotenentul trupei pare jucat de Sean Connery, un coleg de armată are mustățile lui Freddy Mercury, personajele se mișcă de parcă ar juca “într-un film de Sergiu Nicolaescu”, militarii stau pe tancuri ca eroii din “Cel bun, cel rău și cel urât” etc.
Dar mai important este că aici se construiește al doilea palier narativ. Cartea este construită prin referințe la experiențele de militar în Armata României socialiste, terist la trupele de securitate, unde cele nouă luni petrecute în sistemul cazon mioritic, din septembrie 1988 și până în iulie 1989, aidoma lunilor necesare venirii pe lume, au provocat urme iremediabile. Trebuie spus că, de la Anton Bacalbașa nu s-au mai scris pagini atât de comice și de profund sveikiene ca cele din romanul lui Suceavă (paraliteratura lui Radu Paraschivescu, Răcani, pifani și veterani nu poate intra în această discuție). Suceavă face mai mult decât să portretizeze ofițeri care dau comenzi absurde sau comice (capuladreapta), care fac controlul bagajelor și trec la înlăturarea lui Brooke Shields din valizele de lemn, unde apar personaje ludice ca Sergentul Vulpe ori maiorul Paltin, considerat prea mic pentru a putea fi promovat, sau maiorul Dumitreana, care îi învață pe subordonații săi să realizeze bombe din borcanul cu marmeladă. Episoadele descrise, cum este una dintre situațiile cele mai comice puse în ramă de Suceavă în care soldații sunt convocați pentru a usca gazonul de pe stadionul Dinamo în mijlocul iernii și, pentru că suprafața de joc nu se zvânta, iar comandanții aduc un motor de avion cu reacție pentru a obține rezultatele dorite, cu un efect, evident, catastrofal conturează o Românie profund malformată, una care în toamna anului 1989 părea scoasă din Toamna patriarhului, dar care astăzi pare o imitație a propriei sale urâțenii.